Home / Gânduri / O ușă în față
O usa in fata - unmotiv.ro
O usa in fata - unmotiv.ro

O ușă în față

Azi mi-am luat o ușă în față, pe neașteptate și fără prea multe explicații. N-ar fi prima ușă în față, dar a fost prima după mult timp care mi-a umplut nu doar ochii de lacrimi. În secunda imediat următoare am realizat cât de slabă și vulnerabilă sunt. Toate teoriile și motivațiile se duc la prima ușă în față venită de la cineva, evident drag sau prea drag. În încercarea mea de a explica, m-aș pierde în termeni ce n-ar defini niciodată ceea ce simt cu adevărat.

Am fugit în casa și m-am lipit de ușă. Am închis-o și am revăzut cum toate se destramă în urma mea. Am început să plâng ca un copil. Simțeam că îl pierd, iar sentimentul acesta îmi întuneca orice judecată. Îmi doream să îmi spună orice, așa cum îi spuneam și eu lui.

Cel mai tare mă ucide lipsa de comunicare

Momentul acela când cel drag alege să se închidă în el așa cum eu aleg să mă închid în locul meu și să plâng lipită de ușă, e cumplit. Am lăsat lacrimile să curgă pe obraz, fără să mă gândesc la nimic. Nu conta nici machiajul, nici rimelul, nici ochii roșii care mă vor da după de gol. Aveam nevoie să-mi eliberez sufletul de toată tensiunea acumulată. Știam că nu ar trebui să plâng. Știam că nu am motive. Era acel ceva rațional în mine care îmi spunea asta, dar cine să-l asculte?

Când vrei să plângi, trebuie să plângi. Am încetat să-mi mai reprim stările, doar de dragul de a fi puternică. Treptat durerea din mine dispare. Mă privesc în oglindă și îmi șterg ultimele lacrimi agățate în ochi. Trag aer în piept și decid să-i las timp. Timpul ajută mereu, iar noi avem suficient. Mi-am făcut o cafea și m-am așezat la masă privind în gol pe geam.

Acum sunt puternică!

Mai aveam doar o gură de cafea și multe rânduri scrise. M-am uitat la ceas și trecuseră aproape trei ore. Nu e prima oară când mă adâncesc în muncă. Am tras aer în piept și am decis să îmi verific telefonul.

– Nu vreau să te încarc cu ale mele. Nu te supăra, nu ai cu ce să mă ajuți.

– Credeam că sunt ale noastre…

– De data asta sunt doar ale mele, înțelege.

– Bine.

Nu puteam înțelege, dar și eu aș fi făcut la fel. Sunt unele stări pe care le țin pentru mine. Plânsul de mai devreme e al meu, el nu va ști de el. Cel puțin, nu azi.

– Hai să ne întoarcem la ale noastre!

– Hai!

– Unde ești?

– În locul meu.

– Pot să vin și eu?

– Te aștept, e deschis!

Nu a trecut un minut și a intrat pe ușă cu un zâmbet larg. Am rămas blocată și m-am ridicat să-l întâmpin.

– Ai avut ceva spor azi la scris.

– Da, când ai ajuns?

– Prea târziu.

A venit spre mine și m-a luat în brațe. M-am lipit cu capul de pieptul lui și îi simțeam bătăile agitate ale inimii.

– Te ador. Nu ți-aș face rău niciodată voit. Vreau să fii fericită lângă mine!

Nu era prima dată când mă lasă să cad în indiferența lui și apoi mă îmbrăca în prea multă dragoste.

– Sunt, dar uneori mi-e greu să te înțeleg. Tu ai toanele tale, eu pe ale mele.

– Ale noastre!

Cam așa suntem noi femeile. Ne ambalăm inutil pentru un cuvânt care nu e așa cum îl dorim sau care nu vine la momentul dorit de noi. Toți avem nevoie de spațiu. Inclusiv el are nevoie de spațiu. Sunt sute de cărți care ne spun asta, sute de articole. Dar cine aplică toate acele rânduri când stai lipită de ușă și plângi?! Nimeni. Nu avem timp să ne amintim de acele rânduri când ceea ce simțim e atât de puternic încât ne poate urca și coborî într-o secundă.

 

Check Also

Un Like pe Facebook

Tu cerșești des un like?

– Dă-mi și mie păpușa! – De ce să ți-o dau? – Pentru că vreau …

Scrie un comentariu